O lună cu ea. Prima colindă.

Acum trei zile am împlinit o lună de când am început să învăţ la vioară [să cânt e prea mult zis] şi mi-am făcut curaj să postez un filmuleţ aşa cum am promis. Aşa că iată-mă încercând o colindă: "O, vino, vino iar Emanuel"... da, mult prea crispată şi stridentă. Când Sergio a dat drumul la cameră am fost aşa de emoţionată că mi-am pierdut zâmbetul odată cu notele şi toată siguranţa.

Până acum am luat 4 ore de vioară şi am exersat cam de 3-4 ori pe săptămână dar aşa cum se vede în filmuleţ, e nevoie de mult mai mult. ÎNSĂ.. asta nu face decât să mă provoace să-mi dedic mai mult timp pentru studiu şi să mă determine să revin cu o prestaţie mai bună!

Enjoy... or not :)

Vino la Republica!

Eveniment organizat de Asociaţia Hannah în colaborare cu Biserica Baptistă Nr. 5 Betel

Alegeri, mentalităţi şi rugăciuni inutile

Multe vorbe despre alegeri, multe păreri de cântărit, convingeri argumentate în fel şi chip, de te încurci tot căutând adevărul. Iar eu încă nu ştiu cu cine să votez. Poate şi lipsa televizorului, unde să îi văd pe candidaţi în direct m-a împiedicat de la a-mi face o idee clară. Citesc bloguri, urmăresc ştiri, trag cu urechea, mă bag în discuţii şi-mi vine să întreb şi eu ca cetăţeanul turmentat: "Domnule, eu cu cine votez?".

Aţi observat zilele acestea înclinaţia românilor nu spre a găsi cea mai bună variantă, ci spre a nimeri răul cel mai mic? Românii s-au săturat de speranţe şi promisiuni. Nu mai sperăm la un mai bine, sau c-ar putea ieşi ceva bun din aceste alegeri, aşa că încercăm să ne orientăm înspre răul cel mai mic: Doar nu a fost chiar aşa de rău până acuma... Nu ne-am clătinat aşa de tare ca alte ţări pe timp de criză... N-avem chiar atâtea cazuri de gripă procină... Poate dacă stau acasă şi evit să iau vreo decizie, lucrurile vor rămâne aşa cum sunt... Tot e ceva! Iar dacă nu, pot da vina pe toţi ceilalţi...

Avem o mentalitate de supravieţuitori, nicidecum de învingători.

----------

Vã îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. (1 Timotei 2:1-4)

Oare Pavel chiar nu a văzut cât de deplasată e cererea asta? Cum să ne rugăm pentru domnul Băsescu sau Crin Antonescu sau Mircea Geoană, sau ceilalţi candidaţi? Chiar are Pavel impresia că ajută la ceva, că funcţionează?

Interesant că acest îndemn făcut în jurul anului 63 d. Hr. pică într-un moment în care creştinii erau loviţi din toate părţile. În interior se strecurau erezii şi ideologii străine iar din afară erau persecutaţi de chiar cei pentru care li se cerea să se roage. Şi cum să se roage pentru ei? Prin cereri, mijlociri şi mulţumiri... Încercaţi să vă imaginaţi voi o rugăciune care începe: "Doamne îţi mulţumim pentru împăratul Nero..." Hmm. Dar: "Doamne îţi mulţumim pentru candidatul..." Mda.

Care ar trebui să fie obiectul rugăciunii? "ca toţi oamenii [preşedintele, prim-ministrul, miniştrii şi parlamentarii] să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului."

Cu ce ne ajută pe noi rugăciunile astea [că descurcăreţi fiind, trebuie să ne iasă şi nouă ceva]? "ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea."

La asta ne-am putea uita sceptici la apostolul Pavel: Am mai auzit noi promisiuni din astea... Dar el parcă încearcă să ne combată orice argument când adaugă "Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu". La asta nu mai avem ce zice.

Dar pare un îndemn aşa de inutil pentru zilele noastre. E clar că apostolul Pavel habar n-avea cum se învârte treaba pe plaiurile mioritice când a scris aceste cuvinte. Frate Pavel, ca să ştii şi tu, la noi nu se poate înspre mai bine, doar înspre mai rău! Trăim în România şi ne-a zis cineva că asta ne ocupă tot timpul, sau aşa ar trebui. Nici nu are rost să ne mai batem capul.

Şi totuşi, mă întreb... Ce-ar fi dacă...?

Fii gata, Isus e aproape!

Motto:
"Şi vino Isus, căci Te-aştept
Cum am spus, mai demult."
(Elena Marin-Alexe)

La cumpeni de vremi
tulburate
simţeşte în mine lăuntrul
Cum semne pe cer
şi prin case
lovesc poarta lumii.
Goneşte pământul
spre ceasul de taină,
ce doar Tatăl Sfânt îl cunoaşte.
Stau îngeri gătiţi
în armuri de lumină
Şi-n cer pregătite sunt toate.
Profetul striga altădată-n pustiu
şi azi i se-aude ecoul,
Prin veacuri
răsună mai tare îndemnul:
"Fii gata,
Isus e aproape!"

Zăresc printre rânduri
la urmă vrăjmaşul
porneşte o ultimă luptă.
Cu ciudă scrâşneşte,
şi-n sunet de zale
Loveşte-n aleşi plin de ură:
Ispite, osteneli, judecată
prin care să frângă
de poate -
iubiri şi credinţă curată.
Dar Mielul Preasfânt rămâne-n picioare
scut pentru sfinţi
ce-L aşteaptă cu dor.
În palma-I străpunsă neclintite stau toate.
Prin Duhul vorbeşte
şi-n inimi răsună:
"Vegheaţi pân' la capăt,
Isus e aproape!"

--------------------------------------------------------------------
Versuri inspirate de poezia dragii doamne
Elena Marin-Alexe, Isus plângea.

O biserică ocupată şi obosită - vinovăţia

Continui să meditez la problema creştinilor obosiţi. E acesta blestemul bisericii contemporane? Ameninţă lucrările, activităţile şi obligaţii sociale să-i sufoce pe creştini? Este aceasta noua tactică, vicleană şi perversă a vrăjmaşului? Cineva îmi zicea azi că nu vrea să slujească unui Dumnezeu pe care nu-L cunoaşte sau îl mai ştie doar din amintiri... Nici eu nu vreau asta, dar uneori mă simt în pericol să ajung acolo.

Trupul nostru este numit templul Duhului Sfânt. De aceea cred că Dumnezeu doreşte să ne îngrijim trupul, nu să ne epuizăm sau să ne îmbolnăvim. Dar apoi Isus spune în Luca 9:24: "Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui." Pe lângă ideea de martiraj şi îndrăzneală în mărturie, mai este aici un alt mesaj? Să-ţi sacrifici zi de zi planurile, nevoile, odihna, timpul liber, relaţiile pentru lucrarea lui Dumnezeu?

Totuşi, în mintea mea ceva nu se potriveşte şi nu înţeleg care din două e greşită. Percepţia noastră că "să ne dăm trupurile ca jertfă" fac supra-aglomerarea sau implicarea peste tot în biserică să fie ok. Ce ne lipseşte e să cerem puterea Duhului Sfânt? Sau convingerea că nevoile de relaţie, odihnă, împlinire şi simplitate trebuie împlinite? Trebuie o măsură pentru toate. Şi dacă daţi din cap la ultima afirmaţie vă întreb: care e măsura?

Oameni ca Maica Tereza, Hudson Taylor, David Livingstone, apostolul Pavel [sunt numai câţiva din cei care îmi vin în minte] au fost oameni mari ai credinţei care s-au îmbolnăvit, s-au epuizat de dragul lucrării şi al Domnului. Au fost acestea chemări şi moduri de viaţă excepţionale sau suntem chemaţi la acelaşi gen de jertfă?

Care e balanţa în care trebuie cântărite cele două perspective. Există un echilibru, o cale de mijloc? Şi până nu ştim noi înşine acest lucru cu certitudine, de ce obosiţi, frustraţi şi nemulţumiţi 'dăm cu pietre' în cei care fac mai puţine sau au altă perspectivă? Ne simţim vinovaţi când decidem să rămânem acasă pentru a ne întâlni singuri cu Tatăl nostru sau pur şi simplu pentru a dormi... În consecinţă avem grijă să-i facem şi pe ceilalţi să se simtă vinovaţi în cazuri asemănătoare sau, chiar dacă nu zicem nimic, în inima noastră îi considerăm mai puţin spirituali.

De ce să tragem de oameni, să-i îndreptăm pe o cale pe care noi ne-am pierdut Liniştea şi Bucuria. Ştim noi la ce i-a chemat Dumnezeu pe alţii când nici de noi nu suntem siguri?

Poate acestea sunt doar frământările mele mai puţin mature.
Poate alţii au soluţia şi călăuzire concretă.
Poate am eu o perspectivă greşită.
Poate n-am înţeles versetul:

..........................................................................................................................

"dar cei ce se încred în Domnul îşi înoiesc puterea, ei sboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc."
Isaia 40:31
..........................................................................................................................

Dar sunt pe cale de a afla răpunsul... "fiindcă oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide." (Luca 11:10)

O planetă ocupată şi obosită - biserica

Că suntem o generaţie ocupată şi obosită nu e ştire nouă, mai degrabă afirmaţie devenită truism. Mă gândesc din punctul de vedere al creştinilor implicaţi în lucrarea bisericii. Nu putem spune că implicarea în biserică e cauza pentru lipsa timpului şi oboseală. Vedem în vieţile celor din jur că dacă nu ar fi asta, ar fi altceva: şcoli, instituţii, cluburi, cinematografe, mall-uri sunt pline de oameni ocupaţi şi obosiţi. Deci... de ce, când toate dispozitivele ce se inventează şi se vând sunt de zeci de ori mai performante şi mai rapide decât acum 50 de ani, destinate să ne uşureze viaţa, să reducă timpul destinat activităţilor de tot felul, de ce nu avem timp? De ce suntem obosiţi?

Am să vă spun ce fac eu întro săptămână [ştiu, nu vă interesează, dar mă dau drept studiu de caz]. Pe lângă serviciul de 8 ore, în trei din cele şapte zile a unei săptămâni, serile îmi sunt ocupate cu activităţi la biserică. Alte două seri sunt grupuri de tineri respectiv de familii tinere în case. Şi ce să mai vorbim de Duminica... ziua de odihnă e pentru mine cea mai obositoare zi a săptămânii. Singura seară rămasă liberă o petrec făcând cumpărături sau gătind. Frustrarea apare tot încercând să jonglez pe lângă acestea cu timpul petrecut cu soţul, părtăşia cu Domnul, micile îndatoriri ale unei femei, întreţinerea prieteniilor, exersatul zilnic la vioară, cititul unor cărţi şi blogul. Şi mă declar obosită. Dar nu genul de oboseală care trece cu orele în plus dormite sâmbăta sau cu o seară liberă furată de la vreuna din activităţi. E o stare de oboseală continuă, duc o viaţă obosită. Mă culc obosită şi mă trezesc obosită.

Întrebarea e: este acesta cursul normal al lucrurilor? Trebuie să fim implicaţi în toate activităţile? Oare e corectă această mentalitate a bisericii că trebuie să fii întotdeauna prezent la toate programele? Sunt unii, care vin duminica dimineaţa şi seara la biserică... poate şi joia şi apoi pleacă acasă fără să se mai implice în nimic. Nu ştiu dacă sunt mai liberi decât mine, probabil au servicii mai solicitante sau lucrează în schimburi sau au alte activităţi care le umplu săptămâna. Însă în biserică observ tot mai mult acest tipar: aceiaşi oameni implicaţi peste tot, în toate formele de slujire.

Pe de altă parte despre primii creştini ni se spune că "toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi". Cum puteau ei să facă asta? Nu aveau la fel de multe obligaţii şi servicii sau Duhul Domnului le dădea puterea să le facă pe toate? Pavel ne spune că fiecare avem un dar, fiecare suntem un mădular cu un rol în trup... Deci, putem concluziona că e greşit să nu faci nimic ca parte a trupului, să nu-ţi foloseşti darul. Dar este greşit să faci prea multe ca parte a trupului? Nu ştiu... Dar ştiu că uneori implicarea şi slujirea nu mai lasă timp pentru relaţie. Şi asta cred că e greşit.

Concluzie întrebătoare: cerem călăuzire în ce anume să ne implicăm sau putere să facem tot ce este nevoie?

O, dacă aş avea aripile porumbelului...

Citind o experienţă a primului zbor mi-am amintit că, copilă fiind visam mai mereu că zbor, dar numai când eram la casa bunicilor. Dormeam în patul mare al bunicii şi toată noaptea aveam parte de aventuri nemaiîntâlnite, iar dimineaţa când mă trezeam, atât de real îmi părea totul că săream de pe scaunul aşezat în colţul camerei exact ca în vis, tot încercând să-mi iau zborul şi întrebându-mă de la un vis la altul de ce câteodată funcţionează şi câteodată nu.

Dar odată, mai demult, chiar am zburat şi eram trează. Legată doar cu un ham albastru şi o coardă [aparent] subţire, de un cablu de oţel întins dintr-un punct mai înalt al pădurii, treceam printre copaci, peste un râu repejor, survolând un drum adesea prăfuit de tractoare încărcate cu lemne, până în pădurea din celălalt capăt. Să tot fi fost vreo 500 de metri iar sistemul se numea zip-line. Senzaţia? Adrenalină amestecată cu teamă şi cu un sentiment de victorie şi libertate.

Prima dată am stat în poziţia şezut, cu hamul prins în faţă, ţinându-mă bine de coardă şi mai atentă la susţinere şi siguranţă decât la peisaj. Apoi am văzut şi pe alţii mai "grei" şi chiar pe câte doi odată alunecând fără griji până la punctul terminus. A doua, a treia, a zecea oară mi-am prins coarda la spate. Săream în gol de pe platforma de lemn şi întinderea bruscă a corzii îmi smucea corpul ca pe o păpuşă de cârpe, creându-mi un gol în stomac... Dar mă simţeam asemenea lui Superman zburând prin înalturi. Cu mâinile întinse puteam să ating frunzele copacilor printre care treceam, puteam admira apa dintr-o perspectivă nouă, vedeam maşinile mici pe drumul prăfos, eram liberă.

Cel mai interesant sentiment acolo sus, odată ce ţi-ai dat drumul este singurătatea. O senzaţie ciudată şi nouă, că eşti complet de capul tău. Dacă se desprinde vreun cablu cazi în gol, nimeni nu-ţi poate face nimic. Dacă te loveşti de ceva, nimeni nu te poate ajuta până ajungi la rampa de oprire unde eşti aşteptat. Toate gândurile, senzaţiile, emoţiile ce te-ncearcă la o mişcare mai bruscă sunt doar ale tale, nu le poţi împărtăşii cu nimeni, nici explica. Pentru câteva secunde cât durează zborul eşti absolut singur. Tu, copacii care se înalţă spre cer şi Dumnezeu. Iar dacă nu crezi în El, atunci nu ai pe nimeni...

Dar dacă eşti copilul Lui, te bucuri în voie de experinţe şi privelişti...
ştiind că
"El te va acoperi cu penele Lui, şi te vei ascunde sub aripile Lui.
Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui!"...
Câteodată zic:
„O, dacă aş avea aripile porumbelului, aş sbura, şi aş găsi undeva odihnă!”...
dar chiar
"Dacă voi lua aripile zorilor, şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării,
şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca."

--------------------
Citate: Biblia - Psalmul 91:4, Psalmul 55:6, Psalmul 139:9

Când iarna vine...

Cel mai frumos
când iarna vine
si frigul se-năspreşte pe afară,
Să intri în căsuţa gata caldă
să dai de aburul
familiarului miros,
Să-ţi iei pe tine haina
ce o porţi numai acasă.
Şi lângă soţ/soţie
aciuaţi comod
pe canapeau veche
Să împărţiţi mărinimoşi
căldura-n doi.
Şi tot zâmbind
din inimă a prietenie,
Să-L invitaţi pe Creator cu voi.

sursa photo

Oare degeaba vorbeşte Dumnezeu?

Iată întrebarea repetată în seara aceasta de fratele Marcel Bota la evanghelizare. Stăteam urmărind de-acasă programul, cu nimic altceva care să-mi atragă atenţia [uneori la biserică mai scapi bucăţi de predica tot studiind hainele sau gesturile cuiva] -- nu că statul acasă, când la biserică este program ar fi indicat, ba din contră! Dar stând eu în liniştea de acasă, ascultându-l pe acest om, pe care nu l-am mai văzut sau auzit niciodată, Duhul Domnului a ajuns şi până la mine [nu ştiu pe ce fel de unde], dar ştiu că a fost aici şi mi-a vorbit într-un mod deosebit.

Predica din seara asta, ar putea fi numită la prima vedere nu foarte legată, multe idei, exemple diferite, povestioare din Biblie... dar o întrebare ca un fir roşu a străbătut de-a lungul acestei seri: "Oare degeaba vorbeşte Dumnezeu?" şi apoi îndemnul: "Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Dumnezeu se va apropia de voi!".

Fiecare din exemple, fiecare din povestioare a atins un punct sensibil al vieţii de creştin: potrivirea cu lumea, un picior în lume şi unul în biserică, statul liniştit acasă [ziua încărcată şi oboseala nu mi s-au mai părut motive suficiente], slujitul în biserică fără ca să fii cu toată inima acolo, trăitul în goană de peste săptămână. Nu ştiu cine a putut sta liniştit azi la biserică, cu conştiinţa împăcată... eu nu am putut acasă. A trebuit să mă pun pe genunchi şi să-mi cer iertare pentru prea multă slujire şi prea puţină relaţie, pentru prea multă râvnă şi prea puţină bucurie, pentru prea multă critică şi prea puţină iubire.

Pentru a doua oară în ultima lună, Biserica Betel şi eu personal am fost întrebate: Dacă azi e ultima ta zi? Dacă tu eşti următorul? Ne trezim, ridicăm capul cu ochii somnoroşi şi întrezărim Adevărul... dar suntem aşa de obosiţi, aşa de munciţi, că încetinel [ca ardeleanul] adormim la loc. Dar întrebarea rămâne... "Oare degeaba vorbeşte Dumnezeu?"

"Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi.
Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor;
curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!"
Iacov 4:8

[Am simţit nevoia să ascult această piesă după predica din seara asta, ca o dorinţă, o promisiune... o rededicare şi am vrut să o împărtăşesc şi cu voi.]

Săptămâna se anunţă plină...

Săptămâna trecută a fost tare plină şi în consecinţă nu am reuşit să scriu decât puţin, chiar dacă de citit am citit câteva articole... Dar săptămână asta urmează a fi şi mai ocupată, totuşi, ne rugăm ca fiecare activitate să-I aducă Lui toată gloria. Mai jos am făcut o mică listă de anunţuri pentru cei din Betel cât şi pentru cei interesaţi.

1. Azi şi mâine ne întâlnim la biserică cu cei care pot şi doresc, care de la ce oră poate [până mai spre seară], pentru curăţarea tapiţeriei scaunelor.
2. De asemenea, Miercuri şi Vineri de la ora 6 A.M. este oră de rugăciune la biserică. Sunt aşteptaţi toţi cei care simt cu lucrările din Betel.
3. Miercuri de la ora 18:00 vom avea o seară de rugăciune, pentru evanghelizare, botez, aniversare, în care vom începe să ascultăm din mărturiile celor 16 candidaţi de botez.
4. Joi şi Vineri, seri de evanghelizare de la ora 18:00. Vom avea invitaţi, echipe de laudă şi închinare şi mărturii ale candidaţilor.
5. Duminică, 1 Noiembrie de la ora 9:30, vom sărbătorii 5 ani de la deschiderea Bisericii Betel, aniversare în cadrul căreia vom avea şi botezul Nou-Testamentar.

Vă aşteptăm pe toţi cei care doriţi să fiţi alături de noi la Biserica Creştină Baptistă Nr. 5 Betel, str. Răvaşului nr. 4-6, Cluj-Napoca.